Boala lui Carre, cunoscuta in limbajul popular sub numele de „jigodie”, este o boala infectioasa virala, contagioasa, intalnita la caine si la familiile inrudite. Se caracterizeaza prin febra, catar al mucoaselor, tulburari oculare, pulmonare, digestive, cutanate si nervoase.
Agentul patogen al jigodiei este un virus din familia Paramixoviridae, genul Morbilivirus.
Receptivitate: mai frecvent se imbolnavesc cainii tineri, pana la varsta de 1,5-2 ani. Receptivitatea maxima o au cateii in varsta de 6-8 luni.
Sursele de infectie sunt reprezentate de animalele bolnave, animalele aflate in perioada de incubatie si cele trecute prin boala care raman purtatori si excretori de virus. In organismul animalelor bolnave, virusul se gaseste in sange, in secretii si excretii, in exudate si in toate organele irigate. Animalele bolnave elimina mari cantitati de virus prin jetaj, secretia bronhica eliminata in timpul tusei, materii fecale si urina.
Contaminarea se face direct prn coabitare cu animalele bolnave, mai ales prin inhalarea aerului incarcat cu particule (aerosoli) sau indirect prin apa, alimentele, obiectele contaminate cu materii virulente. Omul (care face o forma inaparenta de boala) poate transmite boala la animalele receptive.
Simptome: Boala prezinta 3 forme de evolutie: supraacuta, acuta si subacuta.
Forma supraacuta: febra (peste 40oC), anorexie, accelerarea marilor functii, abatere profunda, frisoane, congestia mucoaselor. Evolutia este foarte grava cu sfarsit letal in 12-24 ore de la aparitia primelor semne; animalele mor in hipertermie.
Formele acuta si subacuta sunt cele mai frecvente. Debuteaza prin febra, inapetenta, catar oculo-nazal, stare depresiva, vomitari. Se descriu mai multe localizari:
- Localizarea pulmonara se exprima prin catar al mucoasei cailor respiratorii. Animalul are o senzatie de prurit nazal, stranut, jetaj, la inceput seros, apoi mucos, mucopurulent. Uscarea secretiilor la nivelul orificiilor nazale duce la aparitia de cruste cenusii-galbui. Prin catarul mucoasei laringiene se produce o tuse uscata si scurta, apoi umeda si prelungita. Cainele prezinta respiratie dispneica si semne de bronhopneumonie.
- Localizarea oculara poate evolua simultan cu cea pulmonara. Se manifesta prin catar conjunctival, congestia si inflamatia mucoasei conjunctivale, fotofobie; din unghiul intern al ochiului se scurge o secretie, la inceput seroasa, apoi mucopurulenta. Secretia se usuca si formeaza in jurul fantei palpebrale un ornament crustos, de „ochi rimelat”. Uneori apare si o cheratita parenchimatoasa, urmata de o ulcerare a corneei care poate duce la perforarea acesteia cu instalarea panoftalmiei.
- Localizarea digestiva se manifesta prin simptome de faringita, amigdalita, stomatita. Apar vomitari si diaree cu materii fecale lichide, mucoase, fetide, uneori cu strii de sange. Animalele prezinta inapetenta, sete accentuata si o sensibilitate exagerata a regiunii abdominale.
- Localizarea cutanata evolueaza ca un exantem pustulos localizat la fata interna a coapsei, fata inferoposterioara a abdomenului. Pustulele au marimea unui bob de linte si sunt inconjurate de o zona congestiva. Acestea se usuca si se transforma in cruste mici care se detaseaza fara sa lase in loc nicio urma. Cuzinetii plantari se ingroasa, prezinta crevase, pielea se desprinde – „boala calcaiului tare”.
- Localizarea nervoasa este consecinta actiunii virusului asupra sistemului nervos si apare dupa 2-3 saptamani de la debutul bolii. Manifestarile frecvente si caracteristice jigodiei sunt miocloniile localizate la diferite grupe musculare sau la muschi izolati (muschii maseteri, muschii buccelor, ai aripilor narilor). De cele mai multe ori, miocloniile incep la muschii membrelor posterioare, adeseori la un singur picior, forma cunoscuta si sub denumirea de „dansul lui Saint-Guy”, „paralizie ritmica” sau „coree jigodioasa”. Leziunile encefalice se traduc prin tulburari nervoase variate: contractii musculare tetaniforme, intepenirea cefei, a gatului, opistotonus, hiperestezie, miscari in manej, rostogoliri in „butoi”, amauroza, exacerbarea sau abolirea auzului, crize epileptice care devin din ce in ce mai frecvente si mai violente, ducand la moartea animalului prin epuizare.
Animalele trecute prin boala raman cu tare nervoase, oculare, pulmonare; ele pierd mirosul, auzul, vederea.
Diagnosticul clinic se stabileste usor daca se tine seama de marea contagiozitate a bolii, de varsta tanara a animalelor afectate, de polimorfismul simptomatologiei, in special de existenta febrei, a catarului cailor respiratorii anterioare sau a altor localizari. Pentru confirmarea diagnosticului se poate recurge la examene de laborator (virusologic, serologic, histopatologic, bioproba).
Prevenirea bolii lui Carre:
- imunizarea activa a cainilor cu vaccinuri polivalente incepand cu varsta de 8-9 saptamani, cu repetarea dozei dupa 3-4 saptamani, apoi anual;
- evitarea contactului animalelor sanatoase cu animalele bolnave, trecute prin boala si cu produsele de excretie si secretie ale acestora.